Părintele Dumitru Popescu este preot slujitor al Parohiei Sfântul Ierarh Petru Movilă, a Lavrei Pecerska din Kiev. Dragostea de semeni l-a ținut în țara greu încercată, pentru a fi sprijin și alinare celor aflați în suferință. Am discutat cu părintele despre slujirea preoțească în vreme de război, despre nevoile creștinilor ucrainieni și despre modul în care noi, românii, le putem fi alături.
Cum este să fiți preot la ora actuală în Kiev?
Să fii preot în Kiev este întotdeauna o bucurie, pentru că ai lângă tine mulți sfinți ocrotitori. În Lavra Pecerska sunt 157 de moaște de sfinți. Cu toate acestea, astăzi parcurgem un timp mai dificil, deoarece s-a ridicat un război și putem într-adevăr să spunem că este un război purtat între frați. Vedem astăzi în Ucraina că s-a ridicat frate asupra fratelui său și se omoară frate pe frate – un păcat foarte mare.
Să fii în mijlocul acestor oameni este foarte dureros, dar cerem Harul lui Dumnezeu să vină și să-i lumineze pe conducătorii noștri, ca să se oprească acest război, să nu mai fie vărsare de sânge, să nu mai fie distrugere.
Ce v-a motivat să rămâneți în continuare în țară?
Cum să lași țara? Cum să lași casa? Cum să lași oamenii? Unde să mergi, pentru că nu știm unde este sfârșitul nostru. Indiferent de locul în care ne aflăm – putem fi în oricare parte a lumii – nu vom trăi nici mai mult nici mai puțin decât ne-a dat Dumnezeu. Important este să fim cu Hristos, pentru că nu știm când și unde ne va fi sfârșitul, și să fim de folos oamenilor.
Ați sesizat o apropiere mai însemnată a oamenilor de Biserică în aceste vremuri?
Sigur că da, iar dovada este aceea că bisericile sunt pline. Rugăciunea oamenilor este mai curată acum, este cu lacrimi, așa cum se cuvine și cum ne învață Sfinții Părinți. Poporul acesta este foarte chinuit. Gândiți-vă că în câteva clipe – în vreme de pace și pe neașteptate – s-a ridicat un război și te uiți că deasupra capului tău zboară gloanțe, rachete, avioane și îți distrug tot. Lucrurile pe care oamenii le-au adunat o viață dispar într-o clipă. Oamenii și-au pierdut nădejdea în viitor, dar nu și-au pierdut nădejdea în Hristos.
Care este cea mai impresionantă mărturie pe care ați auzit-o zilele acestea?
Toate întâmplările din jur sunt foarte dureroase… În special atunci când intri în biserică și vezi oamenii cu lacrimi în ochi, sau când te uiți la dânșii la ieșirea din biserică și constați că nu-și doresc să mai meargă acasă, ci să rămână în continuare cu Hristos, pentru că aici – lângă EL – află mai multă liniște.
Cea mai dureroasă întâmplare, însă, am văzut-o în perioada în care oamenii așteptau să treacă granița spre România. Ei se înghesuiau foarte mult, toți erau speriați și grăbiți, iar noi am mers să le dăm o mână de ajutor. Nu vă puteți închipui câtă durere am simțit când am văzut cum aruncau cărucioarele și hainele peste poartă, cu speranța că vor putea trece mai repede. Dar de departe cel mai dureros moment a fost atunci când un copilaș de patru-cinci ani a fugit de lângă mama lui, neînțelegând că tatăl nu poate trece granița, și își întindea mânuțele prin gard în încercarea de a se mai atinge măcar o dată de tăticul lui. Atunci copilașul l-a întrebat: „Tată, dar de ce nu vii și tu?”. Iar tatăl i-a spus: „Mergi cu mama, eu voi veni cu alt autocar în urma voastră.” Câteva minute mai târziu, tatăl urca în autocarul ce urma să-l ducă la război. Cine știe dacă acest om își va mai vedea vreodată copilul...[n.r. părintele Dumitru povestește printre lacrimi]
Să ne ajute Dumnezeu să fie din nou pace între noi și să se poată reuni familiile!
Cum putem ajuta noi, românii, în calitate de vecini?
Într-un necaz toate sunt binevenite. Fiecare poate ajuta, după putință, cu hăinuțe, mâncare, cu tot ce se poate. Toate sunt binevenite, pentru că sunt din inimă.
Cei care au avut putere au plecat din Ucraina. Cei care au rămas, în schimb, o duc foarte greu. Zilele acestea am vorbit cu părintele mitropolit din Harkov și îmi spunea că pâinea s-a scumpit de la 20 de cenți – cât era înainte de război – la patru euro. Gândiți-vă că un pensionar de rând își poate cumpăra acum maxim șapte pâini din toată pensia. De aceea vă spun că toate sunt binevenite și vă mulțumesc din suflet tuturor!
Aș dori, de asemenea, să transmit un mesaj important întregului popor român: un mulțumesc mare și din toată inima! Pentru că în aceste zile întreaga țară, în frunte cu Biserica Ortodoxă Română, și-a arătat vrednicia. Nu știu dacă altă țară din lume ar fi putut să îi ajute mai mult pe frații lor din Ucraina.
Cerem în continuare rugăciunile voastre. Pomeniți-ne, ca să ne dea și nouă Dumnezeu pace și liniște în țara noastră. Doamne ajută!
* Poți ajuta refugiații donând pentru cazare, masă ori asistență medicală pe fiideajutor.ro.
