Ca preot misionar în spital înconjurat zilnic de durere, la căpătâiul celor suferinzi, am realizat că Dumnezeu m-a chemat la această slujire, pentru a deveni „cirineul” trimis în drumul bolnavului, pentru a-i ridica crucea. Și asta am încercat să fac cu toată responsabilitatea.
Văzând cât de multe și grele sunt crucile lor, am realizat cât de ușoară este crucea mea. Aici am înțeles faptul că suferința este un instrument pedagogic pe care Dumnezeu îl folosește întotdeauna pentru binele omului, pentru izbăvirea lui din capcane sau din captivitatea unei existențe autonome, egoiste, suficiente sieși. Am înțeles că Dumnezeu ne șoptește prin intermediul bucuriilor, ne vorbește prin intermediul conștiinței și strigă prin intermediul durerii. Am înțeles că suferința, oricât ar fi de grea și de chinuitoare, este un semn al prezenței și al lucrării lui Dumnezeu, un semn al atenționării și al iubirii concrete a Lui față de om.
Dar acum, în aceste momente de grea încercare pentru noi toți, înțeleg mai bine că durerea este „megafonul prin care Dumnezeu se adresează unei lumi surde”, cum spunea scriitorul C.S. Lewis. Înțeleg că paradigmele sunt inversate și că experiențele proprii pălesc în fața realității. Acum înțeleg mai bine ce putere are suferința. Și cred că acum înțelegem cu toții că „Dumnezeu îți dă ca să te bucuri și îți ia ca să vezi”. Acum văd cum oamenii care suferă împreună capătă legături sufletești între ei mult mai puternice decât oamenii care se bucură împreună. Acum văd o lume care trăiește sub semnul terorii dezlănțuite de un dușman nevăzut, al fricii și al amenințărilor mediatice de tot felul. Într-un creuzet al angoaselor de tot felul, oamenii au început să privească mai mult în sus și mai puțin la lucrurile efemere. Abia acum omul sincer cu el însuși, își vede limitele și simte că este imperios necesar „să se convertească din nou la Hristos, fără de care nu putem face nimic”.
Spitalul a devenit un front de luptă și cei care lucrează aici au o misiune grea și dificilă. Dintotdeauna i-am apreciat pe medici, pe asistenți, pe infirmieri și pe toți aceia care se jertfesc pentru cei aflați pe patul de suferință. Acum, mai mult ca niciodată, acești oameni au nevoie de rugăciunile și de sprijinul nostru. Inimă de la inimă, am văzut zilele acestea, că se pot face multe lucruri frumoase. Am văzut lacrimi sincere de bucurie și de speranță, pentru o rugăciune, pentru un cuvânt de îmbărbătare, pentru o masă caldă, sau pentru echipamentele de protecție (măști, manuși, ochelari, viziere, dezinfectanți, etc.) primite de la oameni cu suflet mare, care au înțeles că iubirea milostivă se vede cel mai bine în fapta concretă și de cele mai multe ori anonimă. Activitatea misionară a preotului în spital este limitată din cauza noilor realități, însă preotul poate deveni „brațele iubirii milostive a lui Dumnezeu” prin opera filantropică îndreptată acum mai mult ca niciodată spre cei bolnavi și spre cei care se află în linia I-a a frontului din acest război.
Biserica - spațiu eclesial, a fost, este și va rămâne până la sfârșitul veacurilor „corabia mântuirii” și „spital duhovnicesc” în care lucrează și vindecă Doctorul Hristos. În această perioadă de restriște, chiar dacă în timpul Sfintei Liturghii, capela spitalului este goală din punct de vedere fizic, ea este mult mai plină în miridele euharistice, acolo unde ne întâlnim cu toții, fie vii sau adormiți, fie clerici sau mireni, fie medici sau bolnavi, fie asistenți, infirmieri sau voluntari în lupta cu acest virus. Cu toții simțim în aceste clipe, mai mult ca niciodată, nevoia de rugăciune, de empatie, de cordialitate euharistică și socială, de comuniune și nu de izolare, de strigăt sincer după ajutor divin. Suntem izolați fizic, dar în rugăciune suntem mai uniți ca niciodată, privind spre același „steag de biruință” - Crucea lui Hristos, la umbra căreia se află și „Bucuria Învierii”, având conștiința că „in hoc signo vinces”! (pr. Nicolae Burăș, preot misionar la Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț)
