Mă lovesc acum de o realitate pe care am perceput-o ca pe un spectacol la televizor. Aici, când văd și simt durerea, mi se strânge inima.
Noaptea. Ora 3.27. 7 martie 2022. Centrul de Evenimente Agora al Arhiepiscopiei Iașilor.
Sunt în capătul sălii, pe mochetă. Încăperea e plină, probabil cea mai plină din toate serile. Lumina e stinsă demult și liniștea a fost tulburată de mai multe ori, când au tot sosit grupuri noi. Mulți copii. Unii dintre ei nemâncați, încât tare s-au bucurat că au găsit ceva aici. Copii mici, dintre care unii nici n-au rezistat în fața oboselii. Cu vreo două ceasuri în urmă am dus, de la intrare până la saltea, un copil care adormise în brațele mamei pe drumul dinspre graniță.
Acum e liniște. Doar câțiva oameni mai mișună. Unii stau pe saltea și caută pe google maps rute pentru mai departe, iar alții stau lângă priză, tot pe telefon. Majoritatea caută „un nou început”. O doamnă tocmai a închis telefonul, a lăsat căutările și s-a întors pe partea cealaltă: „E și mâine o zi!”…
Pentru majoritatea, mâine e „ziua”, nu o zi oarecare. După o noapte în care au făcut planul de călătorie, a doua zi îl pun în aplicare.
Mă lovesc acum de o realitate pe care am perceput-o ca pe un spectacol la televizor. Aici, când văd și simt durerea, mi se strânge inima.
Am intrat în gândurile mele și Oxana tocmai m-a întrebat de ce stau aici: „Asculți sforăitul?”. Râd. Mai schimbăm două cuvinte prin google translate și apoi mă întreabă dacă voi fi și mâine aici. Merge la somn.
Mamele își îmbrățișează copiii. Copii își țin în brațe mamele.
Îmi place să privesc.
(Alin-Mihai Dezső, voluntar ATOR Iași)
* Poți ajuta refugiații donând pentru cazare, masă ori asistență medicală pe fiideajutor.ro!
